Apele Române: înlocuirea specialistului cu impostori în sinecurile politice
Puterea în România contemporană suferă de o patologie care determină ocupanții vremelnici ai funcțiilor ministeriale să se asocieze cu orice realizare, chiar și în fața unor eșecuri tehnice evidente.
Cazul Cernavodă ilustrează clar această problemă. Recent, politicieni s-au afișat triumfători, anunțând detonarea unei stânci în Dunăre pentru a devia cursul apei spre centrală. Aceste evenimente au fost însoțite de postări pe rețelele sociale și declarații pline de patriotism de fațadă. Totuși, apa nu poate fi mințită. Dunărea nu răspunde la „like-uri”, iar detonarea a fost un eșec, o acțiune haotică menită să ofere iluzia acțiunii. Politicienii s-au grăbit să se prezinte ca salvatori ai sistemului energetic, dar după explozie, realitatea a rămas neschimbată: un debit insuficient și o soluție care a ignorat legile hidrologiei.
După acest incident, „geniile” administrative au recurs la planul B: barjele cu pietre. A urmat aceeași retorică a „eroului de serviciu”, dar rezultatul a fost din nou dezamăgitor. Barjele au rămas acolo, simbolizând impotența profesională, în timp ce adevărații specialiști, marginalizați, priveau cu indignare cum banii publici erau risipiți. Politicienii nu înțeleg că o centrală nucleară nu poate fi gestionată doar prin comunicare publică. Faptul că unitatea a rezistat câteva zile a fost rezultatul eforturilor celor de la baza sistemului, nu al strategiilor „vizionare” de la centru.
Aceste persoane nu au nicio legătură cu funcțiile pe care le ocupă. Sunt turiști în propriile ministere, punând în pericol siguranța națională cu o lejeritate inacceptabilă. Observând prestația acestor „păcălicii ai istoriei”, mulți și-ar dori ca mandatele lor să fie la fel de efemere ca promisiunile lor.
De ce mai rămân în funcții dacă nu au legături cu domeniul și nu citesc rapoartele care arată măsurile necesare? Pentru ei, puterea este o proprietate privată, un drept divin de a „sifona” resursele în timp ce se prezintă ca salvatori. Astăzi, asistăm la triumful nimicului ambalat frumos. Politicienii suferă de o orbire strategică, incapabili să anticipeze efectele deciziilor lor, fiind orientați doar spre exploatarea resurselor existente.
În acest context, Apele Române, o instituție vitală, a devenit o pepinieră de sinecuri. Angajările s-au realizat pe criterii politice, prin examene mimate sau pe baza unor relații personale. Specialistul a fost înlocuit de nepot, inginerul de amanta liderului local, iar hidrologul de consultantul de campanie. Astăzi, la Apele Române, memoria instituțională este ștearsă, iar cei care ar fi trebuit să prevadă scăderea debitelor sunt acum la pensie sau marginalizați.
Locul lor a fost luat de indivizi care se preocupă doar de soldul cardului la finalul lunii. Funcționăm din inerție, într-un stat paralel în care competența este percepută ca o amenințare la adresa liniștii sistemului. Investițiile realizate de Apele Române au funcționat, în realitate, ca paravane pentru sifonarea banilor publici către firmele de casă ale sistemului, în timp ce râurile țării au rămas vulnerabile.
Poporul nu mai este dispus să finanțeze aceste catastrofe umane care se autointitulează „miniștri”. Acești indivizi terfelesc o istorie lungă de sacrificii pentru a-și umple buzunarele. Dunărea va continua să curgă, iar numele lor vor fi uitate. Într-o lume efemeră, puterea strânsă astăzi se va dovedi a fi nisip care le va scurge printre degete.
Privind râurile țării ca pe niște conducte de profit, uită că apa este viață, iar viața își cere drepturile. Când se va privi înapoi, vor vedea doar ecoul gol al unei alegeri greșite. Urma omului pe pământ se măsoară prin ceea ce a dăruit, iar cei care secătuiesc izvoarele speranței pentru propria sete nu vor găsi recunoștință în oceanul uitării. Râurile scăzute ale Dunării reflectă nu doar un indicator hidrologic, ci și lacrimile unui pământ care a fost disprețuit. Poate că încă mai au timp să aleagă să fie oameni înainte de a fi miniștri.
