Ciprian Demeter: România acționează din reflex în fața unui conflict simulant de putere
Sunt momente când, observând scena politică românească, ai impresia că asisti la un teatru de umbre.
În centrul atenției, se desfășoară un spectacol al conflictului: președintele „se ceartă” cu liderii de partide, partidele „se luptă” între ele, se emit declarații incisive, iar rupturile dramatice sunt simulate. În spatele acestei aparente agitații, într-un spațiu tot mai greu de observat de către public, se negociază aceeași pace rușinoasă: o înțelegere tacită că, în ciuda divergențelor, toți au același interes – să nu deranjeze prea tare mecanismul din care trăiesc.
Detaliile acestor înțelegeri nu ne sunt întotdeauna clare, dar efectele lor sunt evidente. Observăm modul în care guvernele se schimbă, însă matricea de putere rămâne constantă. Scandalurile izbucnesc zgomotos și se sting brusc, odată ce „s-a ajuns la o înțelegere”. Indiferent de cine este președinte sau cine guvernează, marele tabu este același: nu atinge structurile, nu zguduie prea tare, nu risca stabilitatea construcției care le susține.
Dintr-o perspectivă filosofică, ceea ce trăim pare a fi o politică fără istorie. Există actori, dar nu avem o dramă reală; avem personaje, dar nu există un destin. Clasa politică actuală pare să fi acceptat un rol minor: să administreze o țară care avansează din inerție, fără meritul lor și în ciuda propriilor eșecuri, gestionând fonduri europene și relații externe deja stabilite de alții, menținând aparențele ordinii fără a-și pune întrebări incomode despre sensul, viitorul sau cum ar putea România să devină mai mult decât „o periferie stabilizată”.
Dintr-o perspectivă istorică, marile momente ale unui popor au apărut atunci când liderii săi au avut curajul să sfideze inerția: să rupă tratate injuste, să refuze compromisuri umilitoare, să îndrăznească să ceară mai mult pentru țara lor decât minimul confortabil. Astăzi, liderii noștri par să fi inversat ecuația: ambiția lor maximă este să nu strice prea tare ceea ce există, să nu supere prea mult pe nimeni, atât în interior, cât și în exterior, astfel încât ciclul lor politic să fie unul „liniștit”.
Politic, se observă clar că țara nu se prăbușește, însă nu din cauza unei bune conduceri. Nu se prăbușește pentru că este parte a unei structuri mai mari, Uniunea Europeană, care funcționează, în ciuda defectelor sale. Infrastructura juridică europeană, accesul la piața comună, fondurile structurale, libertatea de circulație și standardele minime de guvernanță sunt ca o serie de perfuzii prin care România este menținută în viață. Dacă cineva ar tăia brusc aceste tuburi, am putea observa, poate mai brutal decât ne-am dori, cât de gol este sistemul nostru intern de auto-susținere.
Afirmând aceasta, nu minimalizăm importanța apartenenței la UE; dimpotrivă, recunoaștem că, fără această ancoră, am fi mult mai vulnerabili la prostie, lăcomie și complicități interne. Totuși, înseamnă și că, atâta timp cât ne mulțumim cu „Bruxelles-ul” ca singura noastră garanție de normalitate, clasa noastră politică va continua să rămână la stadiul de „păcălici ai istoriei”: indivizi care joacă un rol minor într-o piesă mare, profitând de pe urma unei ordini pe care nu ei au creat-o și pe care nu o apără cu adevărat.
Când președintele unei țări este mai preocupat de echilibrul alianțelor interne decât de direcția intereselor strategice pe termen lung, când liderii de partid își petrec mai mult timp calculând combinații de guvernare decât proiecte de țară, iar opoziția își ajustează criticile în funcție de beneficii, se întâmplă ceva teribil: politica își pierde conținutul moral. Nu mai este vorba despre bine și rău, despre just și injust, despre demnitate și umilință, ci despre „ce este acceptabil”, „ce nu ne costă prea mult”, „ce menține echilibrul în interior”.
Această complicitate generalizată, între Președinție, sedii de partide și grupuri de interes, se manifestă cel mai clar prin absențele comune: prin tăcerile în fața unor abuzuri evidente, prin lipsa de solidaritate reală cu cei afectați pe nedrept, prin refuzul de a redeschide dosare ale tranziției, prin incapacitatea de a spune „nu” unor presiuni externe atunci când acestea contravin interesului național. Este ca și cum, în culise, s-ar fi semnat un pact nespus: ne lovim între noi teatral, dar nu ne atingem de ceea ce ne hrănește pe toți.
De aici provine senzația, tot mai răspândită în rândul oamenilor, că țara funcționează „din inerție”, că nu este condusă cu adevărat. Drumurile se mai construiesc, unele spitale se mai renovează, școlile se mai modernizează pe ici pe colo, dar nu dintr-o viziune coerentă. Totul se întâmplă doar pentru că există programe, linii de finanțare, presiuni externe, obligații. România nu se prăbușește deoarece este, metaforic, legată de o rețea de siguranță, însă cei care ar trebui să o ridice mai sus, să-i ofere direcție și sens, stau, în mare parte, cu spatele la ea.
Această stare de fapt reprezintă o imensă risipă de destin. Un popor cu o istorie plină de lupte, rezistență și sacrificii se regăsește astăzi reprezentat de oameni care nu par să creadă în nimic mai relevant decât propria carieră. Un spațiu care a generat figuri de mare anvergură se vede condus, prea adesea, de personaje a căror singură măreție constă în abilitatea de a supraviețui într-un sistem viciat.
Istoria, însă, este severă în judecățile sale. Ea nu păstrează în memoria colectivă pe cei care „s-au descurcat bine”; îi păstrează pe cei care au avut curajul să ia, la momentul potrivit, decizii cu adevărat costisitoare pentru ei și benefice pentru comunitate. Cei care astăzi „se înțeleg între ei”, își împart puterea și își protejează vulnerabilitățile, vor apărea, peste decenii, poate doar ca note de subsol: exponenți ai unei clase politice incapabile să fie la înălțimea vremurilor.
Această evaluare nu este doar o lamentație; conține și o întrebare pentru fiecare dintre noi: de ce acceptăm ca scena să fie ocupată de „păcălici ai istoriei”? De ce nu vedem, nu susținem sau nu formăm alte tipuri de lideri? De ce ne mulțumim să alternăm între aceiași oameni, rebranduiți și reambalați, dar niciodată cu adevărat schimbați în structura lor morală?
Răspunsul simplist ar fi: pentru că nu avem de unde alege. Răspunsul onest este mai dureros: pentru că, de foarte multe ori, votăm confortabil, nu curajos; emoțional, nu responsabil; pentru că ne este teamă să riscăm ceva diferit. Atunci când observi că „toți sunt la fel”, ești tentat să alegi „cel puțin amuzantul” sau „cel puțin previzibilul”, nu să cau
