România în schimbare: demnitarii beneficiază, profesorii și medicii suportă pierderi
În România, cifrele par să aibă mai multă putere decât oamenii. Acestea sunt prezentate în tabele, grile și anexe legislative, fiind multiplicate și transformate în „coeficienți”. Totuși, dincolo de jargonul tehnic al legii salarizării, se conturează o realitate simplă și dură: cine este important și cine nu.
Observând coeficienții generoși pentru demnitari, cu creșteri clare până în 2031 și sume mari distribuite „responsabil”, în contrast cu „diferențe tranzitorii” și tăieri de sporuri pentru profesori și medici, devine evident că nu este doar o discuție tehnică, ci una despre caracterul statului.
De ani de zile, România pierde specialiști esențiali: medici, asistente, profesori și ingineri. Aceștia pleacă în valuri, iar noi ne plângem că nu mai avem forță de muncă, totuși continuăm să tratăm educația și sănătatea ca pe simple cheltuieli, nu ca pe fundamentul societății.
Proiectul legii salarizării apare ca o lovitură rece, mascată sub forma unei reforme care pretinde că vrea să „elimine inechitățile” și să „uniformizeze”, dar, în realitate, salariile demnitarilor cresc constant, în timp ce veniturile profesorilor și medicilor rămân stagnante sau chiar scad.
Este o societate răsturnată, în care semnătura pe un document valorează mai mult decât munca unui medic sau a unui profesor. Aceasta este o nedreptate și o inversare a ordinii firești.
Medicii au fost puși să aleagă între salarii insultătoare și o puțin mai bună remunerație în anii anteriori. Mulți au ales să rămână, dând o șansă României, dar acum sunt informați că sporurile vor fi reduse. Se invocă „diferențe tranzitorii” care, în realitate, înseamnă stagnare financiară.
Statul le oferă un „capac” pe care îl numește protecție, dar, în realitate, este o înghețare a veniturilor, lăsându-i să decidă dacă rămân în această situație sau caută oportunități în altă parte.
Nu ar trebui să ne surprindă dacă, în cinci ani, nu vor mai exista specialiști la urgențe sau în spitalele din orașele mici. Aceasta nu va fi o „surpriză neplăcută”, ci efectul unei alegeri politice.
În cazul profesorilor, salariile sunt adesea insuficiente pentru a asigura un trai decent. Un profesor debutant câștigă adesea mai puțin decât un șofer de distribuție, în ciuda responsabilității de a forma viitorul copiilor noștri. Greva din 2023 a fost un strigăt de demnitate: „Nu vrem milă, vrem recunoaștere.”
Acum, gradația de merit, un drept important, este substituită cu „premii de performanță” care depind de resursele financiare și de deciziile conducătorilor. Creșterile salariale sunt minime, iar unii se confruntă chiar cu pierderi.
Statul pare să le transmită: „Știm că ați luptat, dar nu credem că munca voastră merită mai mult.” Deși nu se spune deschis, disprețul se manifestă prin modul în care sunt structurate veniturile.
În acest context, prim-ministrul discută despre „sustenabilitate”, „jalon” și „deficit”, folosind un limbaj contabil, nu unul care să reflecte grija față de cetățeni.
Un excelent tehnician poate să nu înțeleagă dimensiunea umană a deciziilor. Chiar dacă este bine informat despre limitele bugetare, nu realizează că afectarea veniturilor medicilor și profesorilor zguduie fundația unei națiuni.
Se spune că cel care ia deciziile financiare a fost „certat cu școala”. Aceasta, chiar dacă este o etichetă discutabilă, reflectă o elită politică mai preocupată de interesele proprii decât de cele ale educației și sănătății.
Toate partidele poartă responsabilitatea pentru această situație. Nu este vorba doar de „legea lui Bolojan”, ci de o clasă politică care, de 36 de ani, s-a protejat pe sine înaintea altora. Așadar, legea salarizării reflectă perfect instinctele celor care au elaborat-o.
Ce facem noi în această situație? Ne revoltam pe rețelele sociale, poate participăm la proteste, dar apoi revenim la viața noastră. Ne obișnuim cu ideea că profesorii și medicii sunt sacrificabili. Totuși, adevărul este că, dacă nu ne apărăm profesorii și medicii, nu avem dreptul să ne plângem de lipsa lor.
Nu Uniunea Europeană îi ia, nu Germania îi forțează să plece. Noi, prin legi ca aceasta, le spunem: „Nu vă vrem cu adevărat.”
În fața unei astfel de nedreptăți, cuvintele care ar trebui să aibă cel mai mare impact nu sunt ale noastre, ci cele ale lui Simion Bărnuțiu: „Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți.”
Această frază din 1848 rezonează puternic în prezent, evidențiind necesitatea de a plasa viața și demnitatea oamenilor obișnuiți pe primul loc. A nu „rătăci” înseamnă a nu întoarce spatele realităților doar pentru a menține un buget echilibrat prin tăieri constante de la aceleași categorii.
Dacă actualul guvern nu va înțelege acest lucru, rătăcirea nu va fi doar a lor, ci a unei întregi generații de decidenți. Dacă noi, cetățenii, ne vom simți lipsiți de putere, atunci rătăcirea va fi și a noastră, deoarece o țară care își lasă educația și sănătatea pe seama unor decizii bazate pe economii nu își iubește cu adevărat viitorul.
Dacă mai avem o fărâmă din fibra lui Bărnuțiu, ar trebui să ne întrebăm: Cu cine ținem? Cu poporul, incluzând profesorii și medicii, sau cu cei care dovedesc, prin legi, că țin doar cu ei înșiși?
Discuția despre profesori nu ar trebui să se limiteze la aspectele financiare. Salariile actuale sunt ridicol de mici în comparație cu standardele Uniunii Europene. Responsabilitatea este imensă, dar recunoașterea este minimă, iar legea le reduce drepturile. Gradația de merit este înlocuită cu „premii de performanță” nesigure, iar dirigenția nu mai este legată de salariu.
Atunci când compari salariul primarului de municipiu, care va crește cu 57% până în 2031, cu perspectivele unui profesor care speră să rămână pe loc, se conturează un dispreț clar față de educație. Aceasta ridică întrebarea legitimă: cum poate un prim-ministru care „a fost certat cu școala” să înțeleagă ce înseamnă să fii în fața unei clase?
Nu este un atac personal, ci o observație amară: o elită politică crescută în jocuri de putere nu are reflexul natural de a prețui educația.
Motivul acestor probleme este simplu: pentru că pot. Partidele au înțeles că românii suportă mult, se revoltă greu și uită repede. Puterea nu se mai satură de ceea ce poate lua de la cei care muncesc cinstit în educație și sănătate. În loc să se concentreze pe corupție și pe pierderile din buget, este mai ușor să „
