Trecerea mea de pietoni a ajuns în clasa I
Anul acesta, trecerea mea de pietoni din Sectorul 2 ar fi trebuit să înceapă clasa I.
În 2019, la 17 ani, preocupările mele ar fi trebuit să fie altele decât solicitările către primărie, însă mama m-a îndemnat constant să fac o cerere la PMB pentru a înființa o trecere de pietoni mai aproape de casă. Motivul nu era că mă plictiseam, ci că, pentru a ajunge la magazinul de peste drum, trebuia fie să merg o distanță mare până la singura trecere din zonă, fie să traversez neregulamentar, ceea ce făcea toată lumea.
Când spun „toată lumea”, nu mă refer doar la adolescenți care consideră că regulile de circulație sunt opționale. Mă refer și la familia mea, incluzând două persoane cu deficiențe de vedere, precum și la bunicul meu, care avea aproximativ 65 de ani la acea vreme. El a apucat să vadă cererea depusă, dar nu a mai ajuns să mă vadă scriind despre asta în Buletin de București.
Câțiva ani mai târziu, am aflat, într-o discuție cu cercetătoarea Irina Zamfirescu, că oamenii aleg să treacă strada „neregulamentar” nu dintr-o dorință de aventură, ci pentru că preferă să riște decât să facă un ocol considerabil. Iar acesta este un semnal pentru primărie că este necesară o trecere de pietoni în acel loc.
Problema trecerii, care stă de șapte ani în așteptare, era și atunci, la fel ca acum, legată de un detaliu pe care oricine nu lucrează în Primăria Capitalei îl înțelege ușor: pe strada respectivă se varsă Autostrada A3 București–Ploiești. Așadar, nu este vorba despre o stradă liniștită, ci despre un flux constant de mașini care intră în oraș, crezând că sunt în continuare pe autostradă.
Am depus solicitarea în august-septembrie 2019 și am așteptat, până când am început să cred că nu va avea rezultat.
Totuși, în septembrie 2020, am primit un răspuns surprinzător. Cererea mea fusese analizată, discutată în ședințe și aprobată de autoritățile competente, inclusiv de Comisia Tehnică de Circulație. Astfel, am primit confirmarea că instituțiile au ajuns la aceeași concluzie la care ajunseseră locuitorii zonei cu mulți ani înainte: acolo este nevoie de o trecere de pietoni.
Există totuși în administrația locală din București o categorie aparte de lucruri care sunt simultan reale și imaginate. În acest caz, trecerea de pietoni era aprobată pe hârtie, dar urma să fie construită „atunci când vor exista fonduri”.
După șapte ani, „PMB nu are bani nici să treacă strada”, la propriu. Este o nouă tragedie în Capitală?
Expresia aceasta, „când vor exista fonduri”, are o notă de ironie, asemănătoare promisiunilor bunicilor care spun că îți vor da bani când mai trec pe la bancă. Îmi imaginez că Ciprian Ciucu se gândea la una dintre trecerile de pietoni aprobate și neexecutate când a afirmat, la începutul anului, că Primăria Generală „nu are bani nici să treacă strada”.
Însă mașina care te lovește pe mijlocul străzii nu ține cont că primarul general nu are fonduri.
În octombrie 2022, un tânăr de 19 ani a fost ucis de un șofer care nu a oprit la o trecere de pietoni de pe Strada Antiaeriană din Sectorul 5.
Revoltați, zeci de bucureșteni au protestat timp de aproape o lună pe acea trecere de pietoni. Mulți dintre ei au declarat că au făcut nenumărate cereri, timp de nouă ani, pentru montarea unui semafor în zonă.
În 2021, o astfel de cerere a fost… să spunem… aprobată, dar răspunsul Administrației Străzilor a fost halucinant: existau o mulțime de semafoare care așteptau să fie instalate, iar cele de pe Antiaeriană nu au prins loc. Așa că a fost necesar să mai aștepte. Au așteptat până când un tânăr de 19 ani a fost spulberat.
„Administrația Străzilor are executate 160 de Studii de Fezabilitate, proiecte tehnice, semaforizări intersecții/treceri pentru pietoni, avizate în Comisia Tehnică de Circulație în perioada anilor 2010-2014, urmând a fi executate în cursul anului 2021″, se preciza în adresa ASMB.
Mai reiese că în 2021 se executau semaforizări aprobate între 2010 și 2014, ceea ce sugerează că, dacă trecerea mea de pietoni aprobată în 2020 respectă același ritm de dezvoltare instituțională, ar putea apărea undeva prin 2031. Poate atunci când voi experimenta criza vârstei de mijloc și, cu puțin noroc, nu voi fi lovit de o mașină.
Aceste cazuri nu sunt izolate. În 2022, din aproape 145 de cereri pentru înființarea unor noi treceri de pietoni care au primit aviz între ianuarie 2020 și octombrie 2022, doar 22 au fost efectiv înființate.
Este mai importantă bunăstarea șoferilor decât viața pietonilor?
Despre această problemă am discutat cu cercetătoarea urbană Irina Zamfirescu, cu câteva luni înainte de tragedia de pe Strada Antiaeriană. Afirmațiile ei sunt cu atât mai convingătoare acum, după șapte ani în care o trecere de pietoni aprobată a rămas o promisiune.
„Pentru Primăria Capitalei este mai importantă bunăstarea șoferilor decât viața pietonilor. O zic cu maximă responsabilitate”, îmi spunea ea.
Aparent, aceasta nu este o exagerare, dar, pe măsură ce analizez modul în care funcționează argumentele, observ că sunt construite în jurul unei singure idei: fluidizarea traficului.
Fluidizarea traficului este răspunsul pentru orice. Vrei o trecere de pietoni? Încurcă traficul. Vrei un semafor? Încurcă traficul. Vrei trotuare libere? Încurcă traficul. Vrei piste pentru biciclete? Încurcă traficul. Chiar și construirea unei noi benzi de circulație ar fi contestată pe motiv că șantierul ar încurca traficul.
Problema este că traficul nu este un scop în sine, mai sublinia Irina Zamfirescu. Mașinile nu sunt cetățeni, nu votează, nu merg la școală și nu traversează strada pentru a cumpăra pâine. Orașul există pentru oameni!
Când o trecere de pietoni este declarată necesară de propria ta comisie tehnică și rămâne șapte ani la sertar din cauza lipsei de fonduri, ceea ce comunici este că problema există, riscul este cunoscut, dar există lucruri mai importante. De exemplu, primăria condusă de Ciprian Ciucu trebuie urgent să șteargă graffitiul de pe pereți. Problema e urgentă pentru că… nu știu… SE VEDE URÂT!
După ani de astfel de experiențe, nu este de mirare că oamenii încep să creadă că sesizările sunt inutile. Irina Zamfirescu descria fenomenul drept „efectul vorbitului în pungă”. Există o investiție de timp, mailuri, numere de înregistr
